Uriașii

Uriașii au trăit cândva și pe la noi, dar acum s-au dus cu toții la ei în țară, în Urieșia.
Erau foarte-foarte mari și cuminți.
Încă de dimineață, când oamenii se grăbeau la serviciu, uriașii se uitau de sus la ce se întâmplă. Dacă două mașini erau gata-gata să se tamponeze, le luau imediat în mână (ca Bujorel când ia într-o mână mașina de poliție, iar în cealaltă camionul) și le puneau la locul lor pe stradă. Dacă o vulpe fugea după un iepuraș ca să-l mănânce, uriașul prindea vulpea de coadă și o așeza departe, tocmai în munții Retezat; vulpea fugea în continuare -pentru că face bine la sănătate- și nu-l mai mânca pe iepuraș.
Seara, uriașii înlocuiau din când în când becurile arse de la stâlpii de pe stradă.
Se mai zice că uriașii suflau norii de pe cer, ca să-i trimită unde trebuia ploaie ori să-i împrăștie de unde nu mai era nevoie. Suflau strașnic; de ziua lor, când trebuiau să sufle în lumânările de pe tort, suflau tortul cu totul.

De ce au plecat? Poate pentru că oamenii și lucrurile lor sunt acum peste tot. Acum un uriaș n-ar mai avea loc nicăieri să stea în fund, printre atâtea lucruri împrăștiate. Uriașii au stat o vreme în picioare, dar până la urmă au obosit.